1. Decizia nr. 12 din 10.06.2013, M. Of. nr. 458 din 24 iulie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, în consecință:
în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. o) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările și completările ulterioare, cu referire la art. 373 din Codul de procedură civilă, republicat, cu modificările și completările ulterioare, ori, după caz, la art. 665 din Codul de procedură civilă, adoptat prin Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că:
cererea de încuviintare a executării silite formulată de către un creditor împotriva aceluiași debitor, în baza mai multor titluri executorii, se timbrează în funcție de fiecare titlu executoriu supus verificării instanței de executare.
Dispozițiile art. 12 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, aprobate prin Ordinul ministrului justiției nr. 760/C/1999, se aplică și cererilor de încuviințare a executării silite formulate în baza unui titlu executoriu, împotriva aceluiași debitor, de către mai mulți creditori aflați într-un raport de indivizibilitate sau de solidaritate.
2. Decizia nr. 3 din 14.04.2014, M. Of. Nr. 437 din 16 iunie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă a respins ca inadmisibilă sesizarea formulată de Tribunalul specializat Cluj privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 120 din O.U. G. r. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 1396 din Codul civil de la 1864, în situația în care cererea de încuviințare a executării silite a unui contract de credit este formulată de creditorul cesionar al creaței. În esență instanța a reținut:
Consacrarea, prin art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările și completările ulterioare, a caracterului executoriu al contractelor de credit, încheiate de o instituție de credit, este impusă pentru a permite executarea silită a unei obligații (creanțe), iar nu a unui înscris, acesta fiind doar materializarea izvorului obligației respective. În consecință, caracterul executoriu este asociat cu creanța, iar nu cu înscrisul ca atare și, atât timp cât legiuitorul a acordat contractelor de credit caracterul de titluri executorii, creanța însăși a devenit una executorie, astfel încât atributul executorialității nu se constituie într-un aspect de drept procesual, așa cum a susținut titularul sesizării, ci a devenit o calitate a creanței, care se transmite prin cesiune.
Totodată, trebuie subliniat că art. 120 din O.G., cu modificările și completările ulterioare, nu a conferit contractelor de credit trăsătura de titlu executoriu în considerarea persoanelor semnatare ale unor asemenea contracte, ci a naturii respectivelor convenții.
Modificarea părților originare ale actului juridic care constituie titlu executoriu nu afectează substanța titlului executoriu, poziția cesionarului fiind aceea a unui veritabil succesor cu titlu particular, care preia, astfel, toate drepturile pe care cedentul le avea în legatură cu creanța.
Decizia nr. 4 din 14.04.2014, M. Of. nr. 437 din 16 iunie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru delegarea unor chestiuni de drept în materie civilă a respins ca inadmisibilă sesizarea formulată de Tribunalul specializat Cluj (…) privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 22 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, cu modificările și completările ulterioare, în situația în care cererea de încuviințare a executării silite a unui contract de credit este formulată de asiguratorul subrogat în drepturile creditorului instituție bancară. În esență instanța a reținut:
Consacrarea, prin art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările și completările ulterioare, a caracterului executoriu al contractelor de credit, încheiate de o instituție de credit, este impusă pentru a permite executarea silită a unei obligații (creanțe), iar nu a unui înscris, acesta find doar materializarea izvorului obligației respective. În consecință, caracterul executoriu este asociat cu creanța, iar nu cu înscrisul ca atare și, atât timp cât legiuitorul a acordat contractelor de credit caracterul de titluri executorii, creanța însăși a devenit una executorie, astfel încât atributul executorialității nu se constitue într-un aspect de drept procesual, așa cum a susținut titularul sesizării, ci a devenit o calitate a creanței, care se transmite prin subrogație.
Totodată, trebuie subliniat că art. 120 din O.U. G. nr. 99/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările și completările ulterioare, nu a conferit contractelor de credit trăsătura de titlu executoriu în considerarea persoanelor semnatare ale unor asemenea contracte, ci a naturii respectivelor convenții.
Modificarea părților originare ale actului juridic care constitue titlu executoriu nu afectează substanța titlului executoriu, întrucât asigurătorul plătitor subrogat în drepturile creditorului din contractul de credit beneficiază de executabilitatea contractului de credit astfel preluat, având în vedere însăși natura juridică a subrogației, respectiv aceea de mod de transmitere a obligațiilor, astfel încât creditorul subrogat dobândește toate drepturile creditorului plătit în legătură cu creanța.
Decizia nr. 34 din 16.11.2015, M. Of. nr. 945 din 21 decembrie 2015, Înalta Curte de Casație si Justiție – Completul pentru delegarea nor chestini de drept în materie civilă a admis sesizarea formulată de Tribunalul Constanța – Secția a lI-a civilă și a stabilit că:
în interpretarea și aplicarea dispoziților art. 628 alin. (3) din Codul de procedură civilă, cheltuielile de judecată se circumscriu noțiunii de obligație principală în titlul executoriu și pot fi supuse actualizării în cadrul executării silite.
Decizia nr. 8 din 16.05.2016, M. Of. nr. 480 din 28 unie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, în consecință, stabilește că:
în interpretarea și aplicarea art. 2 alin.(1) și art. 7 lit a) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 460 alin. (1), art. 246 alin. (1) și (3) și art. 274 alin. (1) din Codul de procedură civilă din 1865, în prezent art. 790 alin. (1), art. 406 alin. (1) și (3) și art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, executorul judecătoresc nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, în situația în care acesta a renunțat la cererea de validare a popririi, ori cererea a fost respinsă de instanță, ca urmare a îndeplinirii obligațiilor de către terțul poprit, sau de către debitor.
Decizia nr. 32 din 15.05.2017, M. Of. nr. 460 din 20 unie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru delegarea unor chestini de drept în materie civilă a admis sesizarea formulată de Tribunalul București – Secția a IV-a civilă privind pronunțarea unei hotărâri prealabile și, în consecință, stabilește că:
Sintagma „interdicția de înstrăinare a locuinței pe o perioada de 5 ani”, cuprinsă în prevederile art. 1 alin. (7) din O. U.G. nr. 60/2009 privind unele măsuri în vederea implementării programului „Prima casă”, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 368/2009, cu modificările și completările ulterioare, se interpretează în sensul că imobilele asupra cărora este instituită interdicția de înstrainare nu pot face obiectul unei executări silite pornite la cererea unor creditori chirografari, fiind alienabile condiționat de acordul Ministerului Finanțelor Publice si al băncii finanțatoare.
Decizia nr. 42 din 29.05.2017, M. Of. nr. 815 din 16 octombrie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru delegarea nor chestiuni de drept în materie civilă a admis sesizarea formulată de Tribunalul Bistrița-Năsăaud – Secția I civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile și, în consecință, stabilește că:
[…]
în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 159 alin. (7) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, executarea unei promisiuni bilaterale de schimb, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic de înstrăinare apt pentru intabularea în cartea funciară, nu reprezintă o procedură de executare silită.
Decizia nr. 60 din 18.08.2017, M. Of. nr. 928 din 24 noiembrie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă a admis sesizarea formulată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile și, în consecință, stabileste că:
în interpretarea dispozițiilor art. 2431 din Codul civil raportat la art. 632 din Codul de procedură civilă, este posibilă executarea silită a unei creanțe garantate printr-un contract de ipotecă valabil încheiat, ce constitue titlu executoriu, chiar dacă dreptul de creanță însuși nu este constatat printr-un înscris care să constituie, potrivit dispozițiilor legale, titlu executoriu.
Decizia nr. 66 din 02.10.2017, M. Of. nr. 969 din 7 decembrie 2017, Înalta Curte de Casație si Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă a admis sesizarea formulată de Tribunalul Bacau – Secția a ll a civilă și de contencios administrativ și fiscal.
în interpretarea dispoziților art. 623 din Codul de procedură civilă raportat la art. 220 alin. (3) și (5) și art. 226 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, cu modificările și completările ulterioare și art. 3 pct. 18 din Legea responsabilității fiscal-bugetare nr. 69/2010, republicată stabilește că:
executarea silită a titlurilor executorii – hotărâri judecătorești privind creanțe bugetare, datorate în temeiul unor raporturi juridice contractuale care se fac venit la bugetul consolidat al statului, se realizează prin executori fiscali, ca organe de executare silită ale statului.
Decizia nr. 73 din 16.10.2017, M. Of. nr. 914 din 22 noiembrie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru delegarea unor chestiuni de drept în materie civilă a admis sesizarea formulată de Tribunalul Cluj – Secția civilă privind pronunțarea unei hotărâri prealabile și, în consecință, stabilește că:
în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 906 alin. (1) și (2) Cod de procedură civilă, încheierea de soluționare a cererii de obligare la plata de penalități pe zi de întârziere a debitorului unei obligații de a face sau a nu face, evaluabile în bani, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, este definitivă, indiferent de soluția adoptată de instanța de executare, respectiv de admitere sau de respingere a cererii creditorului.
Decizia nr. 2 din 19.02.2018, M. Of. nr. 463 din 5 iunie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii a admis recursul în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Curții de Apel Bacău, Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov și Colegiul de conducere al Curții de Apel București și, în consecință, stabilește următoarele:
Cu referire la dispozițiile art. 249 din Codul de procedură penală (art. 163 din Codul de procedură penală de la 1968) și art. 2.345 din Codul civil, existența unui sechestru asigurator penal asupra imobilelor unei persoane fizice sau juridice nu suspendă executarea silită începută de un creditor ipotecar, al cărui drept de ipotecă asupra acelorași bunuri a devenit opozabil terților anterior înființării măsurii asigurătorii din procesul penal și nu determină nulitatea actelor de executare ulterioare înființării măsurii asiguratorii din procesul penal asupra acelorași bunuri.
Decizia nr. 12 din 22.02.2018, M. Of. nr. 418 din 16 mai 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru delegarea unor chestiuni de drept în materie civilă a admis sesizarea privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, formulată de Curtea de Apel lași – Secția de contencios administrativ și fiscal, și, în consecință, stabilește că:
în interpretarea prevederilor art. 24 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare:
– termenul în care creditorul poate solicita fixarea sumei ce i se datorează de către debitor cu titlu de penalități este termenul de prescripție a executării silite, de 3 ani, reglementat de art. 706 din Codul de procedură civilă, termen care curge de la data executării obligației sau, în caz de neexecutare, de la data expirării termenului de trei luni, înăuntrul căruia debitorul avea posibilitatea să execute în natură obligația;
– penalitățile stabilite în procent pe zi de întârziere se calculează de la momentul indicat în încheierea pronunțată în cadrul procedurii reglementate de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, până la executarea obligației, dar nu mai târziu de momentul expirării termenului de trei luni, înauntrul căruia debitorul avea posibilitatea să execute în natură obligația, în caz de neexecutare;
– în cadrul procedurii reglementate de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, instanța de judecată poate stabili valoarea obiectului obligației la care se aplică penalitățile de întârziere stabilite în procent pe zi de întârziere, în ipoteza în care instanța prevazută la art. 24 alin. (3) din aceeași lege nu a stabilit acest lucru.
Decizia nr. 15 din 05.03.2018, M. Of, nr. 302 din 4 aprilie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru delegarea nor chestiuni de drept în materie civilă a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel București – Secția a VIl-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile și, în consecință, stabilește că:
în interpretarea dispozițillor art. 179 alin. (4) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare, recuperarea sumelor plătite cu titlu de prestații de asigurări sociale, în temeiul unei hotărâri judecătorești desființate în calea de atac, se poate face de către casa de pensii, în mod direct, prin emiterea unei decizii de debit, care constitue titlu executoriu.
Decizia nr. 19 din 19.03.2018, M. Of. nr. 510 din 21 junie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru delegarea unor chestiuni de drept în materie civilă a admis sesizarea formulată de Tribunalul Sibiu – Secția I civilă și, în consecință, stabilește că:
în interpretarea și aplicarea art. 664 alin. (2) din Codul de procedură civilă, reprezentarea convențională a persoanei juridice nu se poate face prin mandatar persoană juridică, nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă, potrivit art. 84 alin.(1) din Codul de procedură civilă, astfel cum acesta a fost interpretat prin decizia nr.9/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru delegarea unor chestiuni de drept.
Decizia nr. 11 din 16.04.2018, M. Of. nr. 430 din 21 mai 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov și, în consecință, stabilește că:
în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 784 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă, suspendarea urmăririi silite prin poprire bancară înlătură obligația terțului poprit de a indisponibiliza și încasările, în contul debitorului poprit, ulterioare suspendării.
Decizia nr. 6 din 11.02.2019, M. Of. nr. 197 din 12 martie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii a admis recursul în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție și, în consecință, stabilește că:
în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1.616 – 1.618 lit. c) raportat la art. 499, art. 514 alin. (1) și (3), art. 515, art. 525 alin. (1), art. 529 – 531 din Codul civil și art. 729 alin. (3) și (7) din Codul de procedură civilă, instanța de tutelă va putea dispune compensația obligațiilor de întreținere datorate de fiecare părinte copilului care nu locuiește cu acesta, până la limita celei mai mici dintre ele și în măsura în care compensația nu contravine interesului superior al copilului.
Decizia nr. 12 din 11.03.2019, M. Of. nr. 316 din 23 aprilie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă a respins ca inadmisibilă sesizarea formulată de Tribunalul București – Secția a V-a civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestine de drept: „Interpretarea dispozițiilor art. 688 alin. (2) din Codul de procedură civilă și art. 1.155 alin. (2) din Codul civil, în sensul de a se stabili dacă există posibilitatea începerii executării silite a bunurilor moștenirii împotriva moștenitorilor acceptanți ai debitorului decedat, cât timp nu au fost stabilite cotele succesorale și calitatea de moștenitor a acestora în cadrul dezbaterii succesorale.” În esență Curtea a statuat:
Problema de drept ce face obiectul sesizării presupune a se stabili, prin interpretarea prevederilor art. 688 alin. (2) din Codul de procedură civilă raportat la art. 1.155 alin. (2) din Codul civil, dacă un creditor poate solicita și obține încuviințarea executării silite împotriva moștenitorilor majori acceptanți, chiar înainte ca succesiunea să fi fost dezbatută și să fi fost stabilite cotele fiecăruia dintre ei.
Regula divizării de drept a pasivului succesoral între moștenitorii universali și cu titlu universal, proporțional cu cotele succesorale, este consacrată în Codul civil de la 1864 în mai multe prevederi legale (art. 774, art. 775, art. 777, art. 893, art. 896, art. 902 și art. 1.060), iar în actualul Cod civil este reglementată prin art. 1.114 alin. (2) și art. 1.155 alin. (1).
O derogare de la regula divizării de drept a obligațiilor de plată este instituită prin prevederile art. 1.155 alin. (2) din Codul civil, potrivit carora „Înainte de partajul succesoral, creditorii ale caror creațe provin din conservarea sau din administrarea bunurilor moștenirii ori s-au născut înainte de deschiderea moștenirii pot cere să fie plătiți din bunurile aflate în indiviziune. De asemenea, ei pot solicita executarea silită asupra acestor bunuri.”
Dispozițiile legale mai sus enunțate, care fac obiectul întrebării prealabile, sunt recunoscute în doctrină ca o excepție de la regula divizării de drept a pasivului succesoral proporțional cu cotele succesorale, regula instituită prin alin. (1) al aceluiași articol. În acest sens, se arată în doctrina la care s-a făcut referire mai sus, că această excepție permite creditorilor, identificați prin art. 1.155 alin. (2) din Codul civil, să urmărească bunurile din masa succesorală, aflate în indiviziune „fară a se preocupa de diviziunea de drept a pasivului și de faptul că plata datoriilor și sarcinilor moștenirii se suportă proporțional cu cota succesorală la care moștenitori au vocație”.
Soluția de excepție, privind derogarea de la regula divizării de drept a obligației de plată a pasivului, a fost identificată și acceptată în doctrina relevantă în această materie, anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil, chiar în lipsa unei reglementări legale exprese, fiind o creație a practicii judiciare, justificată de neajunsurile aplicării în toate cazurile a regulii diviziunii de drept a pasivului asupra creditorilor și întemeiată pe dreptul de gaj general al creditorilor chirografari.
Astfel, de la regula diviziunii de drept a pasivului succesoral proporțional cu părțile ereditare, sub imperiul Codului civil de la 1864, au fost reglementate prin art. 1.061 pct. 1, 2, 3 și art. 893, art. 896 patru cazuri în care pasivul succesoral nu se divide între moștenitori sau se divide altfel decât proporțional cu părțile ereditare. La aceste patru excepții doctrina a mai adăugat o excepție întemeiată pe dreptul de gaj general al creditorilor, care rămâne indivizibil cât timp durează indiviziunea între moștenitori și care conferă creditorilor moștenirii posibilitatea ca, până la partaj, să urmărească bunurile succesorale pentru întreaga datorie, fără a suporta riscul insolvabilității dintre moștenitori.
Drept urmare, rezultă că excepția cuprinsă în art. 1.155 alin. (2) din Codul civil a mai fost analizată în doctrină și inainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil pe considerente de echitate, spre a se evita situația în care punerea în executare a creanțelor creditorilor să fie influențată de regula divizării de drept a pasivului succesoral, cu consecința divizării gajului creditorilor chirografari.
Textul art. 1.155 alin. (2) din Codul civil vine să valorifice soluția care a fost identificată în doctrină și jurisprudență anterioare intrării în vigoare a noului Cod civil.
Și după consacrarea legală a excepției de la regula diviziunii de drept a obligației de plată a pasivului prin art. 1.155 alin. (2) din Codul civil, practica judiciară identificată în urma verificărilor efectuate, chiar redusă cantitativ, din cauza circumstanțelor factuale speciale în care se poate ivi, ilustrează orientarea clară, întemeiată pe argumentele oferite de literatura juridică de specialitate, spre încuviințarea executării silite, la cererea creditorului a cărui creanță s-a născut înainte de deschiderea moștenirii, asupra bunurilor în indiviziune aflate în patrimoniul succesoral, în situația în care moștenirea a fost acceptată și există numai moștenitori majori.
În contextul dat, este de precizat că prevederile art. 688 alin. (1) din Codul de procedură civilă transpun în plan procesual acest drept de preferință al creditorilor succesiunii în materia executării silite, statuând, pe de o parte, că executarea silită în vederea realizării creanțelor lor poate începe după decesul debitorului și că, pe de altă parte, în locul acestuia vor sta, în procedura de executare, în temeiul alin. (2) al aceluiași articol, după acceptarea succesiunii, toți moștenitorii acceptanți, dacă sunt numai moștenitori majori”.
Decizia nr. 17 din 08.04.2019, M. Of. nr. 399 din 22/05/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă a respins ca inadmisibilă sesizarea formulată de Tribunalul București – Secția a IV-a civilă în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „interpretarea art. 688 alin. (2) din Codul de procedură civilă și a art. 1.155 alin. (2) din Codul civil cu privire la posibilitatea încuviințării executării silite asupra bunurilor moștenirii împotriva succesibililor acceptanți, câtă vreme nu s-a emis certificat de moștenitor”.
Prin decizia nr. 16 din 20.05.2019, M. Of. nr. 402 din 22 mai 2019, Înalta Curte de Casație si Justiție, Completele pentru delegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Galați – Secția contencios administrativ și fiscal, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile și, în consecință, stabilește că:
în interpretarea art. 226 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la alin. (1) al aceluiași articol, o hotărâre judecătorească în materie civilă, referitoare la restituirea despăgubirilor acordate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pronunțată în favoarea unei instituții publice finanțate de la bugetul de stat, precum Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, este asimilată, în vederea executării, unui titlu executoriu referitor la creațe bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale.
în interpretarea art. 226 alin. (10) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la art. 227 alin. (8) din același cod, în cadrul executării silite a creanțelor datorate unor instituții publice finanțate de la bugetul de stat, prevăzute de hotărâri judecătorești care nu cuprind obligații de plată a unor dobânzi și penalități de întârziere, organele fiscale nu pot calcula și stabili din oficiu, prin titluri executorii fiscale (în lipsa unor dispoziții ale titlului executoriu trimis spre executare), obligații fiscale accesorii, precum dobânzi și penalități de întârziere.
Decizia nr. 18 din 03.06.2019, M. Of. nr. 621 din 26 iulie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii, a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța și, în consecință, stabilește că:
în interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 714 și art. 95 din Codul de procedură civilă, secțiile civile ale tribunalelor sunt competente funcțional să soluționeze apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii asupra contestațiilor formulate împotriva executărilor silite pornite în temeiul dispozițiilor art. 260 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificarile și completările ulterioare.
Decizia nr. 23 din 14.10.2019, M. Of. nr. 142 din 21 februarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, a admis recursul în interesul legii promovat de Colegiul de Conducere al Curții de Apel București și, în consecință, stabilește că:
în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. a), b), e) și f) și art. 8 din O.G. nr. 85/2004 raportat la art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006 sau, după caz, art. 52 alin. (1) din Legea nr. 93/2009, art. 632 alin. (2) și art. 272 din Codul de procedură civilă ori, după caz, art. 5 din Legea nr. 455/2001, contractul privind servicile financiare încheiat la distanță în conformitate cu dispozițiile art. 8 din O.G. nr. 85/2004 constitutie titlu executoriu în lipsa semnăturii olografe sau a semnăturii electronice extinse, cu excepția situației în care părțile impun semnatura drept condiție de validitate a contractului.
Decizia nr. 1 din 20.01.2020, M. Of. nr. 184 din 6 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, în consecință, stabilește că:
în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările și completările ulterioare și art. 781 alin. (5) lit. c) din Codul de procedură civilă [fost art. 452 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură civilă de la 1865], sumele destinate plății drepturilor salariale, aflate în conturi deschise la unitățile de trezorerie și societăți bancare, nu pot face obiectul executării silite prin poprire.
Decizia nr. 16 din 17.02.2020, M. Of. nr. 534 din 22 iunie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă a admis sesizarea formulată de Tribunalul Tulcea – Secția civilă, de contencios administrativ și fiscal, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile și, în consecință, stabilește că:
în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 666 alin. (5) pct. 2 din Codul de procedură civilă, prin raportare la pct. 3 din același text normativ și la art. 31 alin. (1) teza finală și art. 31 alin. (17) din Legea serviciului de alimentare cu apă și de canalizare nr. 241/2006, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și a art. 42 alin. (61) din Legea serviciilor comunitare de utilități publice nr. 51/2006, republicată, cu modificările și completările ulterioare, factura fiscală pentru serviciul de alimentare cu apă și de canalizare, emisă pe numele unei asociații de proprietari de către furnizorul acestui serviciu, în baza unui contract încheiat între furnizor și asociație, calificat ca fiind colectiv, este titlu executoriu.
în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 666 alin. (5) pct. 2 din Codul de procedură civilă, prin raportare la pct. 3 din același text de lege, factura fiscală emisă pentru serviciul de alimentare cu apă și de canalizare, în raport cu dispozițiile art. 31 alin. (17) din Legea serviciului de alimentare cu apă și de canalizare nr. 241/2006, republicată, cu modificările și completările ulterioare și art. 42 alin. (61) din Legea serviciilor comunitare de utilități publice nr. 51/2006, republicată, cu modificările și completările ulterioare, nu constituie titlu executoriu și pentru debitul menționat ca reprezentând „sold precedent”.
Decizia nr. 15 din 20.07.2020, M. Of. nr. 1021 din 3 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Suceava și, în consecință, stabilește că:
acțiunea promovată de angajator în contradictoriu cu salariatul pentru restituirea sumelor achitate de primul celui de-al doilea, de bunăvoie, înainte de începerea executării silite, în baza unei hotărâri judecătorești executorii, de primă instanță, care ulterior este desființată în calea de atac, îmbracă natura juridică a unui conflict de muncă, a cărui soluționare se circumscrie prevederilor art. 256 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, atrăgând competența materială de soluționare în primă instanță în favoarea tribunalului – Secția specializată în litigii de muncă și asigurări sociale, conform art. 208 și art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicat, cu modificările și completările ulterioare.
Decizia nr. 17 din 20.07.2020, M. Of. nr. 61 din 20 ianuarie 2021, Înalta Curte de Casație si Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, în consecință, stabilește că:
în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 41 alin. (1) și art. 45 alin. (2) teza I din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, art. 260 alin. (1) și (4) din Codul de procedură fiscală, art. 651 alin. (1), art. 714 alin. (1) și art. 719 alin. (1) și (7) din Codul de procedură civilă, competența materială de soluționare a contestațiilor privind executarea silită începută de creditorii bugetari în temeiul dispozițiilor art.143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 aparține judecătorului-sindic învestit cu procedura de insolvență în care se formulează respectivele contestații, potrivit art. 45 alin. (1) lit. r) și alin. (2) din Legea nr. 85/2014.
în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 997 alin. (1) din Codul de procedură civilă, raportat la art. 233 alin. (1) lit. a) și art. 260 din Codul de procedură fiscală, sunt admisibile cererile adresate judecătorului-sindic pe calea ordonanței președințiale având ca obiect măsuri vremelnice privind ridicarea, suspendarea și suspendarea provizorie a măsurilor de executare silită luate de organele de executare fiscală, în cazurile în care executarea silită a fost începută de acestea în temeiul art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014.
Decizia nr. 2 din 08.02.2021, M. Of. nr. 342 din 5 aprilie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii a admis recursul în interesul legii formulat de Avocatul Poporului și, în consecință, stabilește că:
în interpretarea și aplicarea sintagmei „până la soluționarea contestației la executare” din cuprinsul art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă, suspendarea executării silite este limitată în timp până la soluționarea în primă instanță a contestației la executare.
Decizia nr. 43 din 07.06.2021, M. Of. nr. 1051 din 3 noiembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru delegarea unor chestiuni de drept, a admis sesizarea formulată de Tribunalul București – Secția a V-a civilă și, în consecință, stabilește că:
în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 2.279 și ale art. 2.321 din Codul civil, coroborate cu art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, scrisoarea de garanție emisă de o instituție de credit constitue titlu executoriu numai dacă aceasta este emisă în garantarea unui contract de credit.
Decizia nr. 20 din 27.09.2021, M. Of. nr. 1083 din 11 noiembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a admis recursul în interesul legii formulă de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție și, în consecință, stabilește că:
în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 651 alin. (1), art. 666, art. 712, art. 714 și art. 112 din Codul de procedură civilă, instanța de executare competentă teritorial să soluționeze contestația la executare propriu-zisă formulată de unul dintre debitorii la care se referă titlul executoriu este judecătoria care a încuviințat executarea silită a acelui titlu executoriu, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.
Decizia nr. 27 din 06.12.2021, M. Of. nr. 135 din 10 februarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel București și, în consecință, stabilește că:
în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 131 alin. (1), art. 714 alin. (1) și art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă, instanța învestită cu o cerere de suspendare provizorie a executării este obligată să își verifice competența potrivit dispozițiilor generale, iar în cazul în care constată că nu este competentă să soluționeze cauza pe fond, trebuie să pronunțe o soluție de declinare a competenței în favoarea instanței de executare.
Decizia nr. 81 din 06.12.2021, M. Of. nr. 194 din 28 februarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru delegarea nor chestiuni de drept în materie civilă a admis sesizarea formulată de Tribunalul București – Secția a VI-a civilă, în dosarul nr. 10415/300/2019/a1, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile și, în consecință, stabilește că:
în interpretarea și aplicarea art. 719 alin. (4) pct. 1 din Codul de procedură civilă, efectele suspendării obligatorii a executării silite se produc până la data soluționării în prima instanță a contestației la executare, iar o cerere având acest obiect nu poate fi reiterată în calea de atac exercitată împotriva hotărârii instanței de executare.
Decizia nr. 6 din 07.03.2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, a admis recursul în interesul legii formulat de Avocatul Poporului și, în consecință:
în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 39 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cele ale Ordinului ministrului justiției nr. 2.550/C/2006 privind aprobarea onorariilor minimale și maximale pentru serviciile prestate de executorii judecătorești, cu modificările ulterioare și a dispozițiilor art. 670 alin. (2) din Codul de procedură civilă, stabilește că:
Onorariile maximale ale executorului judecătoresc, astfel cum sunt stabilite de art. 39 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 și de Ordinul ministrului justiției nr. 2.550/C/2006, nu includ și taxa pe valoarea adăugată prevăzută de art. 265 din Codul fiscal, (fostul art. 125 din Codul fiscal din 2003), aferentă serviciilor prestate de acesta în cadrul procedurii de executare silită.
Decizia nr. 232/2021, M. Of. nr. 549 din 27 mai 2021, Curtea Constituțională admite excepția de neconstituționalitate și constată că dispozițiile art. 20 alin. (1) din O.U.G. nr. 111/2010 privind concediul și indemnizația lunară pentru creșterea copiilor, cu referire la indemnizația lunară pentru creșterea copiilor prevăzută la art. 2 alin. (1) din acest act normativ, sunt neconstituționale.
În esență Curtea a reținut că:
deși indemnizația lunar aferentă concediului pentru creșterea copilului nu este un drept al copilului, ci al părintelui, suplinindu-se astfel veniturile pe care acesta nu le mai poate realiza din exercitarea unei profesii, pe durata concediului pentru creșterea copilului, legiuitorul, prin textul legal supus controlului de constituționalitate, a stabilit regula potrivit căreia drepturile prevăzute de O.U.G. nr. 111/2010 nu pot fi urmărite silit.
Referitor la urmărirea silită, prin Decizia nr. 710 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1014 din 16 decembrie 2016, paragrafele 21 și 22, Curtea a reținut că ,,Titlul II din cartea V a Codului de procedură civilă, intitulat «Urmărirea silită asupra bunurilor debitorului», în care este reglementat regimul juridic al bunurilor mobile urmăribile, are ca premisă răspunderea nelimitată a debitorului, cu toate bunurile. Potrivit art. 1.518 din Codul civil, daca prin lege nu se prevede altel, debitorul răspunde personal de îndeplinirea obligațiilor sale; răspunderea debitorului poate fi limitată numai în cazurile și în condițiile prevăzute de lege. Regula este aceea că bunurile mobile, în cadrul cărora sunt incluse veniturile bănești, sunt urmăribile și pot fi supuse executării silite. Deși art. 629 din Codul de procedură civilă vorbește despre bunuri care, «potrivit legii, sunt urmăribile», legiuitorul nu realizează o enumerare a acestora, ci, din contră, stabilește bunurile care, potrivit legii, «nu se pot urmări». Așadar, debitorul va trebui să îl incunoștiințeze pe executor în legătură cu caracterul neurmăribil al unui anumit bun, indicând și motivul exceptării de la urmărire. În considerarea principiului conform căruia urmărirea silită a bunurilor nu trebuie să îl pună pe debitor în situația de a nu-și putea asigura mijloacele de existență, legiuitorul stabilește în art. 729 din Codul de procedură civilă care sunt limitele urmăririi veniturilor bănești. Instituirea limitelor urmăririi salariilor și a altor venituri periodice se realizează exclusiv prin raportarea la anumite părți din acestea (o treime sau o jumatate), fără a interesa cuantumul veniturilor periodice. În optica legiuitorului, indiferent de felul creanței sau al datoriei și indiferent de cuantumul veniturilor periodice, creditorii nu vor putea urmări silit mai mult de jumătate din veniturile periodice ale debitorului. În acest sens este și alin. (3) al art. 729, care stabilește limita maximă a veniturilor urmăribile, atunci când suma veniturilor debitorului este mai mică decât cuantumul salariului minim net pe economie.”
Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că măsura instituită de legiuitor prin textul de lege criticat, și anume interdicția absolută a urmăririi silite a indemnizației lunare pentru creșterea copiilor prevăzută la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 111/2010, nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil, de vreme ce, așa cum s-a demonstrat, acesta nu este un drept al copilului, ci al părintelui. Prin urmare, indemnizația lunară pentru creșterea copiilor trebuie să poată fi urmărită și supusă executării silite, în limitele prevăzute de cadrul legal în materie, respectiv Codul civil și Codul de procedură civilă, pentru recuperarea oricărei creațe, deoarece, în lumina principiului legalității și a principiului bunei-credințe, subiecții de drept trebuie să aibă o conduită conformă cu cele stabilite printr-o hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu și să execute de bunăvoie obligațiile care le revin.
Decizia nr. 748/2021, M. Of. nr. 157 din 16 februarie 2022, Curtea Constituțională, în cadrul controlului legilor posterior promulgării, cu majoritate de voturi, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 297/2018 privind publicitatea mobiliară, republicată, sunt neconstituționale.
Dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale au următoarea redactare: „(3) înscrisurile sub semnatură privată care, potrivit legii, sunt valabil încheiate și au caracter de titlu executoriu, pot fi puse în executare numai sub condiția înscrierii în Registru”.